ION LUCA CARAGIALE ( version roumaine)
Ion Luca Caragiale (1852-1912) a fost un dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic și ziarist român de origine greacă. Este considerat a fi cel mai mare dramaturg român și unul dintre cei mai importanți scriitori români. A fost ales membru al Academiei Române post-mortem.
Primele studii le-a făcut între anii 1859 și 1860 cu părintele Marinache, de la Biserica Sf. Gheorghe din Ploiești, iar până în anul 1864, a urmat clasele primare II-V la Școala Domnească din Ploiești. În 1870 a fost nevoit să abandoneze ideea de a deveni actor și s-a mutat cu familia la București.
L-a cunoscut pe Eminescu cînd tînărul poet, debutant la Familia, era sufleur și copist în trupa unchiului său, Iorgu. În 1871, Caragiale a fost numit, la rândul său, sufleur și copist la Teatrul Național din București, la propunerea lui Mihail Pascaly. În august 1877, la izbucnirea Războiului de Independență, a fost conducător al ziarului ,,Națiunea română’’. I.L. Caragiale a fost, printre altele, și director al Teatrului Național din București. El nu este numai întemeietorul teatrului comic din România, ci şi unul dintre principalii fondatori ai teatrului naţional.
Deși Caragiale a scris doar nouă piese, el este cel mai bun dramaturg român prin faptul că a reflectat cel mai bine realitățile, limbajul și comportamentul românilor. Opera sa a influențat și pe alți dramaturgi, cum ar fi Eugen Ionesco.
Pasiunea scriitorului pentru viaţa oraşului a lăsat multor critici impresia că el ar fi un tip gregar, vulgar, fără instrucţie, ironic şi incult. Un prim moment de contestare vine de la un critic cunoscut, Eugen Lovinescu, care consideră că opera lui Caragiale este perisabilă în timp: ,,Eroii lui Caragiale sunt reprezentativi, dar numai pentru o epocă mărginită; ei sunt tipici, în închegarea lor intră ceva şi din sufletul omenesc din toate vremile, dar intră totodată şi prea multe lucruri legate de nişte împrejurări restrânse, ce tind să dispară cu desăvârşire”.
Operele sale, în special comediile sunt exemple excelente ale realismului critic românesc. Tipurile de comic sunt prezente în situaţia tipică a momentelor dramatice sau viu colorate de către scriitor prin intermediul personajelor sale (acţiunea lor este adeseori stupidă, fără coerenţă), prin limbaj etc. În comediile sale se ascunde satiră dar şi tristeţe sub învelișul râsului şi sarcasmului.
În aparenţă, personajele lui Caragiale par a fi cinstite, corecte, amabile, dar în realitate ele sunt cu totul altfel: corupte, parvenite, demagogice. Caţavencu, Zoe, Dandanache, Trahanache, Pristanda etc. sunt surprinşi în diverse ipostaze, dar nu şi în adevărata lor înfăţişare, ei vorbesc sau cel puţin încearcă să vorbească folosind pronumele de politeţe, împrumuturi din limba engleză și franceză, ca să pară intelectuali, nobili. Tipurile de comic întâlnite în opera lui Caragiale sunt cele cunoscute la nivelul literaturii universale: comicul de caracter, comicul de limbaj, ticurile sau automatismele verbale, truismele, contradicţia în termeni, nonsensurile, comicul numelor (al personajelor), comicul de moravuri.
Cu toate acestea, se evidenţiază şi critici care îl susţin pe dramaturg şi resping prin lucrările lor toate atacurile îndreptate împotriva lui Caragiale. Unul dintre ei este Titu Maiorescu, care în lucrarea ,,Comediile domnului Caragiale” apără personajele şi situaţiile expuse în piesele de teatru caragialiene, afirmând că toate sunt inspirate din viaţa societăţii din acea vreme, înlăturând orice acuzare de imoralitate adusă la adresa scriitorului (,,În acest caleidoscop de figuri […] d. Caragiale ne arată realitatea din partea ei comică.” În operele sale, Caragiale râde de toate aspectele din societate (copii şi mamele acestora sau doamne graţioase), acest fapt fiind catalogat de critici drept cinism, maliţiozitate şi lipsă de respect faţă de cele sfinte.
Proza lui I. L. Caragiale împleteşte elemente ale realismului, elemente naturaliste (În vreme de război, O făclie de Paşte) şi elemente ale fabulosului popular (La hanul lui Mânjoală, Calul dracului). În schiţele scriitorului există o relaţie importantă între narator şi personaje, primul încercând diferite roluri: narator detaşat, precum în schiţa Luna de miere, narator justiţiar, în schiţa Bubico sau naratorul care îl judecă pe omul deosebit, cu principii, ca şi cum ar fi un caraghios (Dascăl prost).
Ion Luca Caragiale se face cunoscut ca un apărător înfocat al operelor sale, purtând lupte grele cu editorii şi încercând să-i convingă pe aceştia să-i respecte textul original, cu tot cu punctuaţie şi ortografie. Astfel el trimite numeroase scrisori către prieteni în care face reproşuri în legătură cu această situaţie, demonstrându-şi astfel conştiinţa de scriitor impecabil.
O NOAPTE FURTUNOASĂ
„O noapte furtunoasă” este o comedie în două acte, publicată în anul 1879, inclusă în volumul „Teatru” din 1889 şi marchează debutul dramaturgului Ion Luca Caragiale. A apărut în „Convorbiri literare”, cu o elogioasă prezentare a lui Titu Maiorescu, ajungând și pe scena Operei Române, în 1935, însoțită de muzica lui Paul Constantinescu. În 1943, regizorul Jean Georgescu a făcut un film omonim după această valoroasă piesă de teatru. Acest moment a marcat începutul gloriei lui Caragiale, toate piesele pe care le-a prezentat mai târziu constituind cele mai mari succese ale teatrului românesc din secolul al XIX-lea.
Având ca fundal o intrigă de mahala, provocată de confuzie – Rică Venturiano o caută pe Ziţa în casa lui Jupân Dumitrache – Caragiale aduce sub luminile rampei mizeriile şi ridicolul unei lumi ce se vrea „burgheză ». Acţiunea se derulează rapid, într-un spaţiu limitat – odaia -, exteriorul părând a nu exista. Mesajul este cât se poate de clar: lumea din interior este o copie în miniatură, grotescă a lumii de-afară.
O SCRISOARE PIERDUTA
Se remarcă în scrierile lui I.L. Caragiale satira vehementă faţă de tot ce era morav social, situaţie sau caracter discutabil, comediile sale fiind inspirate din evenimente locale, reale.
Opera literară “O scrisoare pierdută” se inspiră din evenimentele politice ale anului 1883, este jucată pe scenă în 1884 şi publicată în 1885. Piesa aparţine genului literar dramatic şi este o comedie de moravuri de tip clasic.
Titlul pune in evidenţă contrastul comic dintre aparenţă şi esenţă. Pretinsavluptă pentrubputerempolitică se realizează, de fapt, prin lupta de culise, având ca instrument al şantajului politic “o scrisoare pierdută” – pretextul dramatic al comediei. Articolul nehotărât indică atât banalitatea întâmplării, cât şi repetabilitatea ei (pierderile succesive ale scrisorii, amplificate prin repetarea întâmplării în alt context, dar cu acelaşi efect).
Tema operei o constituie satirizarea societăţii burheze şi a lumii politice de la mijlocul secolului al XIX-lea. Opera are un caracter de generalitate prin temă, fapt evidentiat şi de reperele spaţio-temporale: acţiunea se petrece “În capitala unui judet de munte, in zilele noastre.” Opera cuprinde 4 acte în care conflictul dramatic se acumulează prin tehnica bulgărelui de zăpadă, conflicte secundare acumulându-se în cel principal şi scoţându-se astfel în evidenţă amplificarea treptată a conflictului.
Fiind destinată reprezentării scenice, creaţia dramatică impune anumite limite în ceea ce priveşte aploarea timpului şi a spaţiului de desfăşurare a acţiunii. Acţiunea comediei este plasată la sfârşitul secolului al XIX-lea, în perioada campaniei electorale şi durează trei zile.
UN PEDAGOG DE SCOALĂ NOUĂ
Cunoscuta schiţă a lui Ion Luca Caragiale „Un pedagog de şcoală nouă” a fost publicată în 1893 şi creionează într-o manieră specifică marelui dramaturg portretul unui pedagog. Personajul principal, Marius Chicoş Rostogan, este un profesor ardelean şi nu atât ardelenismele lui sunt ţinta ironiei caragialiene (deşi discursul lui e plin de cuvinte fascinante şi pronunţii ciudate), ci pur şi simplu omul. Dacă despuiem de regionalisme portretul lui Marius Chicoş Rostogan, în faţa noastră se dezvăluie un om dezgustător, un om laş şi mult prea binevoitor cu notabilităţile locale, frustrat, folosind poziţia de profesor pentru a se răzbuna pe elevi, linguşitor cu orice superior, tiran cu orice inferior, un om îngrozitor şi stupid aşa cum n-ar trebui să fie niciun profesor niciodată.
ION LUCA CARAGIALE
( version française)
Ion Luca Caragiale (1852-1912) a été un dramaturge, nouvelliste, pamphlétaire, poète, metteur en scène, commentateur politique et journaliste roumain d’origine grecque. Il est considéré le plus grand dramaturge roumain et un des plus importants écrivains roumains. Il a été élu membre de l’Académie Roumaine après sa mort.
Ses premières études, il les a faits entre 1859 et 1860 avec le Père Marinache à l’église Saint Georges de Ploiești et, jusqu’à 1864, il a fréquenté les classes primaires II-V à l’Ecole Voïvodale de la même ville. En 1870, le jeune Caragiale est contraint d’abandonner l’idée de devenir acteur et il déménage à Bucarest avec sa famille.
Il a connu Eminescu, notre poète national, à l’époque où celui-ci débutait avec des poésies dans la revue « La Famille » et travaillait comme souffleur et copiste dans la troupe de Iorgu Caragiale, l’oncle du futur dramaturge Ion Luca. En 1871, à son tour, Caragiale a été nommé souffleur et copiste au Théâtre National de Bucarest, à la recommandation de Mihail Pascaly. En Août 1877, lorsque la Guerre d’Indépendance a éclaté, il était déjà directeur du journal La Nation Roumaine. I.L. Caragiale a été, entre autres, directeur du Théâtre National de Bucarest. Il est non seulement le fondateur du théâtre comique en Roumanie, mais aussi l’un des principaux fondateurs du théâtre national.
Même s’il n’a écrit que neuf pièces de théâtre, il est le meilleur dramaturge roumain en ce qu’il a reflété le mieux les réalités, le langage et le comportement des Roumains. Son œuvre a également influencé d’autres auteurs, tels Eugen Ionesco.
La passion de l’écrivain pour la vie urbaine a laissé croire aux nombreux critiques qu’il était un type grégaire, vulgaire, ironique sans instruction sinon illettré. Un premier moment de contestation vient de la part d’un critique connu, Eugen Lovinescu, qui considère que l’œuvre de Caragiale est périssable dans le temps : « Les héros de Caragiale sont représentatifs, mais seulement pour une époque limitée ; ils sont typiques, dans leur constitution entre aussi quelque chose de l’âme humaine de tous les temps, mais il y a en même temps trop de choses se rattachant à certaines circonstances limitées, qui ont tendance à disparaître entièrement ».
Ses œuvres, surtout les comédies, sont des exemples excellents du réalisme critique roumain. Dans ses comédies, la satire mais aussi la tristesse se cachent sous le couvert du rire et du sarcasme.
En apparence, les personnages de Caragiale semblent honnêtes, justes, polis mais, en réalité, ils sont totalement différents: corrompus, parvenus, démagogiques. Caţavencu, Zoé, Dandanache, Trahanache, Pristanda etc. sont surpris dans diverses hypostases mais non pas dans leur véritable essence. Ils parlent, ou au moins ils essaient de parler, en utilisant le pronom de politesse, ainsi que des emprunts du français et de l’anglais pour paraître des intellectuels, des aristocrates. Les types de comique rencontrés dans l’œuvre du Caragiale sont les mêmes que dans la littérature universelle: le comique de caractère, le comique de langage, les tics ou les automatismes verbaux, les truismes, la contradiction en termes, les nonsens, le comique des noms (des personnages) et le comique des mœurs.
Toutefois, il y a aussi des critiques qui soutiennent la démarche du dramaturge et qui rejettent, dans leurs ouvrages, toutes les attaques visant Caragiale. L’un de ses partisans est Titu Maiorescu, qui, dans son ouvrage Les comédies de monsieur Caragiale, défend les personnages et les situations exposées dans ses pièces de théâtre, affirmant que tout cela est inspiré de la vie, de la société du temps, écartant toute accusation d’immoralité qu’on reprochait à l’écrivain. (« Dans ce caléidoscope de figures […], monsieur Caragiale nous montre la réalité dans ses côtés comiques. ») Dans ses œuvres, Caragiale se moque de tous les aspects de la société (les enfants et leurs mères, toute sorte de dames gracieuses etc.), ce fait étant catalogué par les critiques comme cynisme, malveillance et manque de respect pour le savoir vivre.
La prose de I.L. Caragiale combine des éléments réalistes avec des éléments naturalistes (En temps de guerre, Un flambeau de Pâques) ainsi que des éléments tirés du fabuleux populaire (À l’auberge de Mânjoală, Le cheval du Malin). Dans les récits de l’auteur il y a une relation très importante entre le narrateur et les personnages, le premier s’attribuant des rôles différents : narrateur détaché, comme dans le récit Lune de miel, narrateur justicier dans le récit Boubico ou bien narrateur qui juge le personnage exceptionnel, qui a des principes et des valeurs morales, comme ridicule (Drôle de maître d’école).
I.L. Caragiale s’est avéré un défenseur ardent de ses propres œuvres qui menait de combats impitoyables avec ses éditeurs, essayant de les engager à respecter son texte original avec son orthographe et sa ponctuation. Il entretient une riche correspondance avec ses amis et il leur fait part de ses mécontentements par rapport à cette situation, ce qui prouve qu’il possédait la conscience d’un écrivain impeccable.
UNE NUIT ORAGEUSE
La comédie en deux actes Une nuit orageuse, publiée en 1879 dans la revue « Convorbiri literare – Conversations littéraires », avec une présentation élogieuse de la part du critique Titu Maïorescu, marque le début du dramaturge I.L. Caragiale. Elle a été rééditée ensuite dans le tome de « Théâtre » paru en 1889, et après de nombreuses représentations elle est adaptée et jouée même sur la scène de l’Opéra Roumain, accompagnée par la musique de Paul Constantinescu. En 1943, le régisseur Jean Georgescu a tourné un film, en exploitant le thème de cette pièce de théâtre. C’est le moment qui a marqué le début de la gloire (malheureusement posthume) de Caragiale, toutes ses pièces représentées après étant de grands succès.
Ayant en arrière-plan une intrigue de banlieue, provoquée par le quiproquo (Rică Venturiano cherche Ziţa dans la maison de maître Dumitrache), Caragiale met sous les feux de la rampe la misère et le ridicule d’un monde qui se prétend « bourgeois ». L’action se développe rapidement dans un espace limité (la chambre) et l’extérieur semble ne pas exister. Le message est très clair : le monde de l’intérieur n’est qu’une grotesque copie miniature du monde extérieur.
UNE LETTRE PERDUE
On remarque dans les écrits de I.L Caragiale la satire effrénée par rapport à tout ce qui concerne les mœurs dans la société, les situations ou le caractère discutable, ses comédies étant inspirées par des évènements réels, concrets.
L’ouvrage littéraire « Une lettre perdue » s’inspire des événements politiques de l’an 1883, est joué sur la scène en 1884 et publié en 1885. L’œuvre appartient au genre littéraire dramatique, plus précisément elle est une comédie de mœurs de type classique.
Son titre met en évidence le contraste comique entre l’apparence et l’essence. La lutte soi-disant pour le pouvoir politique est réalisée, en fait, par des manœuvres de coulisses, ayant comme instrument de chantage politique « une lettre perdue », le prétexte dramatique de la comédie. L’article indéfini indique aussi bien la banalité que la répétition ( les pertes successives de la lettre, amplifiées par la répétition de l’événement dans une autre contexte, mais avec la même effet).
Le thème de l’ouvrage est constitué par la satire de la société bourgeois et du monde politique de la moitie du XIX-e siècle. Grâce a son thème, la comédie a un caractère de généralité qui est mis en vedette par les repères spatio-temporels : l’action se passe « dans le chef-lieu d’un département de montagne, de nos jours ». La comédie a 4 actes le long desquels le conflit dramatique s’accumule en utilisant la technique de la « boule de neige », des conflits secondaires s’ajoutant au conflit principal, avant le dénouement triomphal où tous les adversaires d’il y a un moment s’embrassent et se félicitent sur la place publique.
Étant destinée à la représentation scénique, la création dramatique impose certaines limitations en ce qui concerne l’ampleur du déroulement de l’action, le temps et l’espace. L’action de la comédie « Une lettre perdue » est fixée « de nos jours », donc à la fin du XIX-e siècle, durant la campagne électorale, dans un intervalle de 3 jours.
UN PÉDAGOGUE DE NOUVELLE ÉCOLE
Tous les Roumains connaissent ce récit de Caragiale qui a été publié en 1893 et présente d’une manière tout à fait spécifique pour le grand dramaturge le portrait d’un maître d’école. Le personnage principal, Marius Chicoş Rostogan, enseigne dans une école située quelque part en Transylvanie. Son discours est truffé de mots fascinants et de prononciations bizarres. Pourtant ce n’est pas à cause de son patois qu’il devient la cible de l’ironie et donc la victime de I.L. Caragiale, mais tout simplement à cause de sa personne même, à cause de son caractère. Si on débarrassait de tous ces régionalismes le portrait de Marius Chicoş Rostogan, on se trouverait devant un personnage dégoûtant, devant un homme lâche, beaucoup trop bienveillant avec les notabilités locales, devant un individu frustré, qui met à profit sa position de maître d’école pour se venger de ses élèves, devant un flatteur par rapport à n’importe quel supérieur, mais tyran envers tout inférieur, autrement dit devant un être humain affreux et stupide, tel que jamais, aucun enseignant ne devrait l’être.
ION LUCA CARAGIALE
( version anglaise)
Ion Luca Caragiale(1852-1912) was a playwright,novelist,pamphleteer,poet,writer, theatre director,political interpreter and Romanian journalist with Greek origins.He is considered to be the greatest Romanian playwright and one of the most important Romanian writers.He was named amember of Romanian Academy post-mortem.
He began his first studies between 1859 and 1860 with priest Marinache from Saint George Church in Ploiești, and until 1864 he studied the 2nd to 4th grades at the Princely School.In 1870,he was forced to give up on his acting project as he moved house with his family to Bucharest.
He met Mihai Eminescu when the young poet, debutant at “The Family”, was a prompter and copyist in Iorgu’s team. In 1871, Caragiale was named promoter and copyist at the National Theatre from Bucharest, upon Mihail Pascaly’s proposal. In August 1877, at the outburst of the Independence War, he was the leader of the « Romanian Nation » newspaper. I. L. Caragiale was, among other things, also the director of the National Theatre from Bucharest. Caragiale is not only the founder of the comic theatre in Romania but also one of the main founders of the national theatre.
Even though Caragiale wrote only nine plays, he is the best Romanian playwrightby virtue of his interpretation of the Romanian reality, language and people’s behaviour being the best. His work has also influenced other playwriters, like Eugen Ionesco.
The writer’s passion for city life left many critics with the impression that he was gregarious, coarse, without any instruction, ironic and uncultured. A prime moment of disproof comes from a renowned critic, Eugen Lovinescu, who considers Caragiale’s work perishable with time: “Caragiale’s heroes are representative, but only for a limited era; they are typical, their curdling contains something from the human soul of all times, but, at the same time, it contains too many things tied to restricted circumstances, which tend to vanish altogether”.
His works, especially the comedies, are fine examples of the Romanian critical realism. The types of humour are presented in the typical situation of dramatic moments or they are lively coloured by the writer through the means of his characters, their stories, usually foolish, with no coherence or through the means of the language used, and so on. In his comedies, both satire and sadness are hidden under the shroud of laughter and sarcasm.
In appearance, his characters seem to be upright, truthful and good-natured, but they are absolutely different: corruptive, upstart, demagogued. Caţavencu, Zoe, Dandanache, Trahanache, Prisanda etc. are presented in diverse situations, but not in their genuine nature, they talk, or at least attempt to, using courtesy pronouns, words taken from English and French, in order to appear intellectual and noble. The types of humour encountered not only in Caragiale’s creations but also worldwide are: comedy of character, comedy of language (verbal tics or autonomies, truisms, thecontradiction of terms, nonsenses), comedy of names and comedy of manners.
In spite of all these, critics stand out supporting the dramatist and declining through their pieces of work all the attacks routed towards Caragiale. One of them is TituMaiorescu, who in his paper “Mr. Caragiale’s Comedies” defends the characters and the situations exposed in the “caragialian” plays, affirming that they are all inspired by the society from those times, abating any accusation of immorality targeted at the writer (“In this kaleidoscope of figures […] Mr. Caragiale shows us the reality from its comical side.” In his creations, Caragiale laughs at all the aspects of society (for instance children and their mothers or graceful ladies), afact which is catalogued by critics as cynicism, maliciousness and dearth of respect for saint things.
I. L. Caragiale’s prose blends elements of realism, naturalist elements (e.g. “During Wartime”, “An Easter Torch”) and elements of the traditional fabulous (“At Mânjoală’s Inn”, “Devil’s Horse”). In his sketch stories, there is an important relationship between the narrator and the characters, the former attempting different roles: detached narrator (as in “Honeymoon”), lawful narrator (in the sketch “Bubico”) or the narrator who judges the peculiar man with principles as if he was a fool (“Stupid Teacher”).
Ion Luca Caragiale makes himself known as an eager defender of his writings, fighting heavily against his editors and striving to persuade them to respect his original text, including his punctuation and orthography. Hence, he sends numerous letters to his friends, making reproaches regarding this situation, thereby demonstrating his self-consciousness of an impeccable writer.
A STORMY NIGHT
“A Stormy Night” is a two-act comedy, published in 1879 and included in the “Theatre” volume from 1889, which marks Ion Luca Caragiale’s debut as a dramatist. It came out in “Literary Conversations”, having a eulogistic description written by TituMaiorescu, and having got to be played on the stage of the Romanian Opera, in 1935, accompanied by Paul Constantinescu’s music. In 1943, director Jean Georgescu made a homonym movie after this valuable play. This moment marked the beginning of Caragiale’s glory, all the plays he presented afterwards accounting for the biggest successes of the Romanian theatre of the 19th century.
Having as background a suburb story, generated by a confusion – RicăVenturiano was looking for Zița in JupânDumitrache’s house – Caragiale brings under the stage lights the atrocities and the ridicule of an environment that desires to be classified as “bourgeois”. The action takes place quickly, in a limited space – the chamber –, the exterior appearing to be inexistent. The message is as clear as possible: the inside world is a miniature, grotesque copy of the outside world.
A LOST LETTER
What stands out in I. L. Caragiale’s writings is the vehement satire against everything that represented social morality, customs, situations and questionable characters, his comedies being inspired by past local events.
„A Lost Letter” is inspired by the political events of the year 1883; it is played on thescene in 1884 and published in 1885. This piece belongs to the dramatic literary genre and it is a classic comedy of manners.
The title highlights the comic contrast between appearance and essence. The so-called fight for power is achieved, in fact,by having „a lost letter”-the dramatic pretext of the comedy – as an instrument of political blackmail. The indefinite article indicates both the banality of the event and its prospective repeatability (the successive losses of the letter, amplified by repeating this act in another context, but with the same effect).
The theme of the play is the satire of the bourgeois society and the political world at the middle of the 19th century. The literary work has a character of generality because of its theme, afact which is also highlighted by the spatial and temporal parameters: “In the capital of a county in the mountains, in our days”. The novel comprises four acts in which the dramatic conflict builds itself up through the “snowball” technique, the secondary conflicts accumulating with the principal one, in this way bringing forward the gradual amplification of the conflict.
Destined to be enacted on a stage, the dramatic creation imposes certain limits regarding the breadth of the time and place of the action. The action of the play is placed in “the capital of a county in the mountains, in our days”, meaning the end of the 19th century, during the election campaign, during a timespan of three days.
A NEW-SCHOOLTEACHER
I.L. Caragiale’s well-known sketch story, “A new-school Teacher” was published in 1893 and it shapes the portrait of a teacher, but in a manner specific to the great writer. The main character, Marius ChicosRostogan, is a teacher from Transylvania. However, the target of the writer’s irony is not represented bythe peculiar dialect ofhis region (although his speech is full of fascinating words and weird pronunciations), but by the man himself. If we take away the regionalisms from Rostogan’s portrait, we will see in front of our eyes a disgusting man, a coward, way too benevolent with the local people of interest, frustrated, making use of his teacher position to avenge the pupils, flattering his superiors, a tyrant with his subordinates, such a terrible and stupid man like no teacher should ever be.
